Ministrul interimar al Culturii, ungurul Demeter András István a fost prins cu garda jos. Într-o înregistrare ajunsă în spațiul public, omul pus să apere patrimoniul cultural al României declară fără jenă că vinde Radioul public la ruși cu 5 milioane de euro și că interesul național îl lasă rece — pentru că el este ungur.
Nu e metaforă. Nu e glumă de culise scăpată prost. E program.
Ce a spus?
„Vând radioul la ruși cu 5 milioane și îmi bag p…la în interesul național, pentru că eu sunt ungur!”
Un ministru al României. În funcție. Despre o instituție publică românească. Finanțată din bani publici românești.
Demisia — spectacolul omului curat
La scurt timp după explozia scandalului, Demeter și-a postat demisia pe Facebook. Scanată. Cu mesaj atașat, în stilul omului de onoare care pleacă cu capul sus:
„Niciodată nu m-am agățat de scaun. Când am simțit că este mai corect, am renunțat. Fără ezitare.”
Fără ezitare. Exact. Nu a ezitat nici când a rostit fraza. Nu ezită nici acum, când iese pe ușă înainte să fie împins.
Gestul demisiei nu spală nimic. Spală doar urmele.
Întrebările care rămân pe masă
Cine l-a pus acolo? Răspunsul e simplu: un aranjament politic în care UDMR a primit ministerul Culturii ca monedă de schimb. România și-a dat cheia patrimoniului cultural unui om care, în privat, declara că interesul național al României nu îl privește.
Câți ani a durat? Destui. Suficienți pentru decizii, numiri, contracte, direcții de politică culturală.
Ce s-a vândut, cumpărat sau aranjat în perioada asta? Nimeni nu întreabă. Toată lumea comentează fraza vulgară. Fraza e doar simptomul. Mandatul e boala.
Sistemul care produce astfel de miniștri
Demeter nu e o anomalie. E un produs al unui sistem în care ministerele se împart ca la licitație între partide, iar omul potrivit la locul potrivit e un concept exotic.
UDMR a cerut Cultura. A primit Cultura. Ce face UDMR cu Cultura României este, în logica coaliției, problema lor.
Această logică a costat România un ministru care, pe înregistrare, și-a declarat public disprețul față de mandatul pe care îl deținea.
Rămâne și întrebarea pe care clasa politică românească o evită cu abilitate chirurgicală: de ce un om cu astfel de convingeri a ajuns ministru al României și cine poartă răspunderea pentru asta?
Demisia nu e răspuns. E evacuare.