Ghid de bădărănie – Până la Dumnezeu, te mănâncă babele

Mă declar din start o persoană credincioasă. Desigur, credincios în felul meu. Ca să mă înțelegeți, mă confesez și vă mărturisesc plin de smerenie că nu sunt nici „vreo ușă de biserică”, dar nici în focurile iadului nu mă văd arzând. Dacă mă port „frumos” am șanse mari să prind un loc de paznic la cazanele cu smoală.

Și dacă tot veni vorba de biserică, azi am fost nevoit și împins de datorie să îi calc pragul. Simt deja câteva priviri de gheață și mă opresc din povestit. Să fac o scurtă precizare. Nu militez împotriva bisericii sau a obiceiurilor din moși strămoși, nu îi judec și nu îi blamez pe cei care se închină de 3 ori când trec cu mașina pe lângă biserică, pupă pe rând fiecare icoană, tot de câte 3 ori, și sunt nelipsiți de la slujbă, maslu, împărtășanie, miruit, liturghie, spovedanie, căderi la dar, praznice și pomeniri. Doamne ferește! Cred că am încurcat ordinea! Am pus” miruitul” înainte de „liturghie” și ”spovedania” în fața „darului”. Sunt bun de 30 de mătănii și 10 rugăciuni de pocăință și milostivire.

Bâlciul închinăciunilor

Nu am călcat bine covorul de pe pragul lăcașului de rugăciune și mă trezesc măsurat din cap până în picioare și pus sub ”urmărire” de „inchiziția” alcătuită strategic după rang, vârstă și experiență din cele 5 babe omniprezente în biserică, cele 3 văduve înlăcrimate, vreo 2 cuvioase în căutarea pocăinței și încă 4 purtători de pălării negre și baston cântând după țârcovnic să crape catapeteazma și geamurile lustruite.

Pornesc timid și bezmetic de parcă aș fi un mielușel propus pentru sacrificare și nu apuc să fac doi pași ca și aud 3 voci plesnindu-mă în ceafă: ”Nuuu! Nu poți trece pe acolo. Numai Părintele poate călca prin mijlocul bisericii”. Mă panichez și dau să ma întorc, dar sunt prins de o mânecă și tras „pe dreapta”. „Să nu mai intri niciodată fără să te închini. Îți faci trei cruci, pupi Sfânta Evanghelie și mergi ușor, pășind în vârful degetelor la locul tău, în dreapta”.

Două cruci și o bârfă cuvioasă

Deja inițiat în ale locului, dau să mă așez pe un scaun și să îl caut pe Dumnezeu. Altă belea! Una dintre cele 2 văduve îmi șoptește ca un șarpe din vârful limbii: „Când cântă preotul în altar te poți așeza”. Pricep. Când  „prealuminata față” e în mijlocul credincioșilor, poziție de drepți și privire de vițel către Poarta Altarului. Ma conformez și ușor mă las pierdut în gânduri. Tresar din nou! „Bărbații la liturghie”!

Probabil pe fața mea s-a citit în acel moment toată Sodoma și Gomora, căci bătrânelul care mă împingea în coaste spre altar a simțit nevoia să mă liniștească: ”Aprinzi lumânarea… Cum? Nu ai lumânare? Cumperi o lumânare și o aprinzi! Te așezi la rând. Să nu cumva să lași vreo femeie să-ți taie calea la liturghie. E păcat mare! Ești cruce de voinic! Scoți și tu din buzunar cât te lasă inima și te proțăpești în fața părintelui. Întinzi lumânarea, cu aceeași mână în care ții banii, îți spui numele și îți faci cruce cu cealaltă mână. Să fie dreapta. Nu! Nu te întorci după pofta inimii să pleci. Ai o icoană la răsărit și alta la apus. Pe amândouă le pupi!” Încep să tremur, iar în cap mi se învârte întreaga Cale Lactee.

Popa mă vede și se uită în spatele meu de parcă ar căuta turma de draci care mi-ar vrea sufletul. Înțeleg că sunt galben ca ceara, iar ochii mi se învârt straniu în orbite. Îmi dau seama că până și faptul că mă gândesc la draci în biserica e un motiv suficient să fiu perpelit pe lumea cealaltă, dar mă rog ca măcar Dumnezeu să mai treacă și El, cu vederea. Nu ca babelor care m-au încercuit și cărora nu le scapă nici măcar scama de pe haina mea deja udă de transpirație.

Primește Doamne și bârfa noastră… cea de toate zilele

Îmi îndeplinesc ritualul impus și aproape că am răsuflat ușurat. În sfârșit mă pot ruga în tihnă. Aproape, am spus! În stânga mea una dintre „pocăite” i se spovedea celeilalte. Subiectul? O „păcătoasă” cu purtare revoltătoare. Umblase vorba până pe poarta bisericii că „stigmatizata” se lasă pradă prea mult și cu discernământ celor „lumești”. S-ar auzi chiar că ar fi… posedată! Devin interesat. Exorcizările m-au pasionat trup și suflet încă din fragedă pruncie! Dar entuziasmul meu spiritual este pe dată spulberat. Una dintre octogenare începe să sughiță zgomotos și să dea acatiste la adresa „celor ce o vorbesc de rău”.

Strângând din dinți supraviețuiesc celor 2 ore de osanale, învăț pe pielea mea că Tatăl Nostru se rostește în genunchi și pe final mai aflu câteva detalii picante despre păcatele cunoscuților mei.

”Mă privesc de parcă aș fi furat giulgiul din Torino și l-am transformat în cearceaf de plajă”

Fac față și  ritualului de miruire când sunt certat aspru că nu i-am pupat mâna popii (nu am vrut ca buzele mele de muritor să spurce mâna sfințită de untdelemn) și dau să ies să-mi trăiesc viața „veșnică ce va să vie”! Păcătosul de mine voia să scape ușor! Câteva perechi de ochi plini de reproș mă urmăresc de parcă aș fi furat giulgiul din Torino și l-as fi transformat în cearceaf de plajă. Cum am trăit până la anii ăștia fără să știu că din biserică nu poți ieși decât mergând cu fața spre altar? Așa vreau să îmi capăt eu mântuirea sufletească? Plecând din casa Domnului arătându-i ceafa? Mă simt plin de păcate! Ca leprosul din Biblie de bube. Am săvârșit o blasfemie fără margini și pentru asta merit toate chinurile iadului.

Feeling ”pocăit”!

Ies din biserică și sunt întâmpinat de alte mâini întinse. Una dintre „cuvioase” mă informează  că așa „se face”! În mod mecanic îmi fac datoria de creștin și dau de pomană săracilor.

Gata! Îi las în urmă pe toți: cântăreți plini de evlavie, văduve, pensionare atotștiutoare, popi și țârcovnici plutind în valuri de tămâie.

Amețit și dezamăgit încep să cred că iadul poate fi un loc călduț. Sunt sigur că acolo scap de „cuvioși” și poate sunt eliberat în timp pe motiv de bună purtare. Se vede clar că mă pricep să „pun paie pe foc”!