Ghid de bădărănie – Melomanul manelist

Mă întreabă un amic într-o zi: „Ce îți place atât de mult încât nu te-ai putea sătura niciodată de lucrul ăla?” Ca să îmi păstrez decența în ochii omului am spus zâmbind: ”ciocolata și muzica”!

E drept. Nu pot face nimic fără o coloană sonoră care să îmi schimbe starea sau să mi-o potențeze! Ascult muzică la serviciu, în mașină sau chiar și când sunt în bucătărie și fac ceva de mâncare.

Cred că „din cauza” (sic! Să înțeleagă și ei) pasiunii mele s-au gândit și vecinii să mă fericească în fiecare dimineață. Mă trezesc zi de zi și mi se servește Salam pe burta goală. Să nu îmi pice greu „tocătura muzicală”, colegii mei de scară îmi administrează un pansament Minune!

Lăcrimez pentru „măicuța mea” și mi se rupe „inima de doru’ tău, eu am să mor” până când îmi revin „pă balans” și mă gândesc că „aș da zile de la mine” să se pună o taxă și un impozit pe „enterocolita muzicală” din țara noastră.

Mi-aș plăti cu sfințenie cota, ba chiar aș fi în stare să fac o donație de mila timpanelor noastre torturate fără voie.

Sunt om cu capul pe umeri. Știu că nu pot discuta gusturile de orice fel. Așa cum știu că la români nu merge micul fără bere sau slăninuța fără ceapă. Susțin tradițiile. Respect alegerile celor din jurul meu. Atâta timp cât nu mi le impun fără să mă întrebe.

Pot supraviețui unei petreceri fără să-mi unduiesc șoldurile lasciv pe ritmuri de manele. Pot degusta sarmaua nostră românească fără să-mi cânte la ureche lăutarul „ce frumoasă ești, atunci când zâmbești”! Mai ales că nu zâmbesc. Mă chinui să mestec și să înghit. Fără noduri.

Îmi plac plimbările în aer liber. La iarbă verde. Și mi-aș dori să mă opresc în natură și să ascult ciripit de turturele în loc să dau bir cu fugiții alungat de atrocitățile care țâșnesc din boxe la tot pasul. Grătarul fără manele e ca noaptea de Crăciun fără zăpadă!

Mă simt încolțit oriunde m-aș duce. Am dezvoltat o fobie a „statului la semafor”! Îmi fac 3 cruci și îmi scuip în sân de fiecare dată când văd un geam coborând încetișor. La volan, melomanul bate încântat darabana și vrea să ofere lumii întregi o bucată de „muzică bună”! Să te includă în „sistem”. Sau „pă sistem”!

Fetele de azi „se rup” fără să le doară nimic

Nu am menționat, dar când am timp îmi place să citesc. Și în timp ce lecturez ascult muzică. Nu e motiv de laudă. O fac din ce în ce mai rar din păcate. Așa am făcut încă de prin liceu cunoștință cu simbolismul francez, cu clasicismul englez sau am gustat din realismul rușilor pe muzică de Chopin sau de Bach. Elevii noștri gustă astăzi versuri „pe barosăneală”, acompaniate  „corect” de câte un virtuoz la orga electronică. Tinerii nu mai valsează. De fapt nici măcar nu mai dansează. Fetele de azi „se rup” fără să le doară nimic.

Am o senzație aproape fizică, viscerală aș spune, când îmi dau seama cât sunt de profan! Cât de banale sunt preferințele mele muzicale! Cât de vetuste. Învechite adică, pentru toți fanii și fanele „artiștilor de aur, puștilor fantastici ai muzicii noastre de suflet”!

Ascult trist pentru a 3 oară Blue Train a lui Coltrane și mă întreb în care tren ar încăpea vecinul de la 4, șoferul de la semafor, melomanul de iarbă verde, elevul de liceu, fetițele din club și toți nuntașii care încă saltă vesel pocnind din degete. Un tren de mare viteză. Cu destinație cât mai îndepărtată. De preferat necunoscută!