Titularizare fără posturi: O farsă cinică a sistemului

Educația românească e un câmp minat, iar examenul de titularizare e una dintre cele mai perverse capcane ale sale. Ce ar trebui să fie o poartă către stabilitate și recunoaștere profesională s-a transformat într-o farsă administrativă, un ritual anual de umilință pentru zeci de mii de profesori.
De ce? Pentru că posturile titularizabile, acele „miraje” promise de sistem, fie nu există, fie sunt alocate după reguli obscure, lăsând competența și pasiunea candidaților să se risipească în vânt. Notele între 7 și 10 devin simple trofee de hârtie, inutile în fața unui sistem care nu le oferă nimic concret.

Să vorbim clar: „suplinitor” e un termen murdar aruncat în față celor care, paradoxal, nu suplinesc pe nimeni. Sunt profesori cu experiență, dedicați, care țin școlile pe linia de plutire, dar pe care societatea și sistemul îi tratează ca pe niște rezerve de mâna a doua. Umilința lor nu vine doar din lipsa posturilor, ci din modul în care acestea sunt gestionate – netransparent, arbitrar, uneori pe sub mână. Într-un sistem care se laudă cu deficit de cadre didactice, cum e posibil ca locurile vacante să fie invizibile sau să dispară ca prin farmec? Concursul de titularizare nu testează doar pregătirea, ci și capacitatea de a îndura un absurd kafkian.

E obscen să vorbim despre „educație echitabilă” când profesorii sunt prizonierii unui mecanism care le neagă demnitatea. Posturile nu sunt puține pentru că nu există nevoi – sunt puține pentru că sistemul e o harababură birocratică, incapabil să pună meritul și transparența pe primul loc. E un cerc vicios: profesorii buni sunt ținuți în limbo, școlile suferă, elevii pierd. Și totuși, cine răspunde?

E timpul să spargem acest joc ipocrit. Posturile vacante trebuie scoase la lumină, alocate pe merit, nu pe pile sau conjuncturi. Concursul de titularizare trebuie să devină ce promite: o cale reală spre stabilitate, nu o loterie a dezamăgirii. Până atunci, să nu ne mirăm că profesorii pleacă, că școlile se golesc și că educația rămâne un vis amânat. Sistemul nu doar că îi trădează pe profesori – ne trădează pe toți. Și asta e o crimă care nu mai poate fi iertată.