România nu moare.
România e deja moartă și încă nu știe.
Umblă. Respiră. Merge la muncă. Plătește. Tace. Dar în interior — acolo unde ar trebui să existe ceva care se cheamă demnitate colectivă, mândrie de neam, instinct elementar de supraviețuire — nu mai e nimic. E gol. E cavou curat, aerisit, cu steag tricolor la intrare și imnul național dat pe repeat.
Un popor de fantome cu buletine românești.
ȚARĂ în putrefacție
Motorina costă peste 10 lei litrul. Peste jumătate din prețul pe care îl plătești la pompă se duce direct în buzunarul statului — accize, TVA, taxe verzi, contribuții pentru autostrăzi care nu există, pentru poduri care pică, pentru drumuri județene care ți-au distrus suspensia de trei ori în ultimul an. Plătești impozit european pentru infrastructură de colonie bananieră.
Alimentele s-au triplat față de 2020. Nu s-au scumpit. S-au triplat. Uleiul, pâinea, carnea, laptele — dacă mai cumperi carne, dacă mai îți permiți lapte. Facturile la energie au zdrobit bugete familiale întregi. Rata la bancă — aceeași, dar leul cumpără jumătate din ce cumpăra.
Sute de mii de copii români adorm în fiecare seară cu stomacul gol. Nu în 1947. Nu în 1989. Acum. Azi noapte. În timp ce citești asta.
Copii care merg la școală fără să fi mâncat dimineața. Copii care n-au haină groasă de iarnă. Copii care nu știu că există altceva, pentru că părinții lor au uitat că există altceva.
Între timp — și ascultă bine, că asta e fraza care ar trebui să-ți ardă retina —între timp, parlamentarul și-a cumpărat al treilea SUV.
Cu banii tăi. Din taxele tale. Din accizele tale. Din TVA-ul pe pâinea pe care n-ai mai cumpărat-o.
ANATOMIA UNUI JAF PERFECT
Înțelege mecanismul, că e simplu odată ce îl dezbraci de limbajul juridic în care îl învelesc:
Ei scriu legea. Ei aplică legea. Ei sunt excepția de la lege. Ei judecă legea. Ei modifică legea când le strânge la deget. Ei îți explică la televizor de ce legea e corectă. Și ei iau banii pe care legea îi stoarce din tine.
Circuit închis. Perfect etanș. Fără scurgeri.
Pentru tine, legea e bâtă — te lovește când greșești o virgulă pe un formular ANAF. Pentru ei, legea e plapumă — îi acoperă, îi ferește, îi ține calzi. Dosarele lor zac în sertare de zece ani. Executările silite vin la tine în trei săptămâni.
Acesta nu e un sistem defect. Un sistem defect produce erori aleatorii.
Acesta produce erori sistematice, în aceeași direcție, pentru aceiași oameni, de treizeci de ani.
Asta nu se cheamă incompetență. Se cheamă arhitectură. Se cheamă design. Se cheamă jaf organizat cu ștampilă de stat.
BANII TĂI. ALTĂ LUME.
România cheltuie miliarde pe armament cumpărat fără licitație — din firme apărute peste noapte, cu acționari în umbră, cu comisioane care nu apar în niciun document public dar apar în vilele unor oameni care trăiau modest în urmă cu cinci ani.
România transferă resurse masive spre Ucraina și Republica Moldova cu o generozitate pe care n-a aplicat-o niciodată față de propriul cetățean. Să fim clari: solidaritatea internațională e un principiu nobil. Dar când statul tău tratează refugiatul cu mai multă grijă decât pe românul care a plătit taxe treizeci de ani și acum moare pe coridor de spital, ceva e fundamental inversat.
Românul sărac — cel care n-a fugit nicăieri, care e în țara lui de când s-a născut, care plătește și tace — stă la coada de la asistență socială cu dosarul incomplet, respins pentru că îi lipsește o adeverință de la un birou care funcționează marți și joi între 9 și 12.
Statul român e generos cu toată lumea. Exceptând românul.
DIVIDE, ÎNVRĂJBEȘTE, STĂPÂNEȘTE
Acum ascultă mecanismul cel mai elegant al acestui sistem de jaf:
Nu are nevoie de armată împotriva ta. Are nevoie să te facă să te lupți cu vecinul tău.
Medicii ies în stradă — că lucrează în condiții medievale, că salariile nu acoperă nici combustibilul până la spital, că emigrează cu miile și spitalele rămân fără oameni. Tu îi înjuri: „Oricum iau șpagă.” Această replică n-ai inventat-o tu. Ți-a fost pusă în gură prin ani de știri selectate, de campanii media finanțate, de talk-show-uri unde subiectul era mereu doctorul corupt, niciodată ministrul care a golit bugetul sănătății.
Profesorii ies în stradă — că trăiesc din salarii de subzistență, că școala românească se prăbușește, că analfabetismul funcțional a atins cote de catastrofă națională. Tu îi înjuri: „Fac meditații, ce vor?” Să desfacem și această prostie, că merită: un profesor care în timpul lui liber oferă meditații contra cost e în exact același registru moral cu medicul de familie care seara consultă privat, cu avocatul care în weekend rezolvă un dosar în plus, cu orice profesionist care își valorifică competența și în afara programului de stat.
E munca lui. E timpul lui. E dreptul lui.
Dar tu îl înjuri. Că ți s-a spus să-l înjuri. Că dacă îl înjuri pe el, nu mai ai energie să îl înjuri pe cel care merită.
Și cel care merită doarme liniștit.
Ăsta e sistemul. Ăsta e tot sistemul. Îi fac pe oamenii de jos să se urască între ei ca să nu aibă timp să privească în sus.
POPORUL CARE A ALES GENUNCHII
Fiecare dimineață în care te trezești, înjuri la cafea și mergi la muncă fără să faci nimic altceva e o dimineață în care ai decis că e bine așa. Că merită. Că n-ai ce face. Fiecare vot dat aceluiași sistem cu altă față e un vot pentru continuare. Fiecare „toți sunt la fel” e o absolvire de responsabilitate pentru toți și o aruncare a ta în neantul civic.
Ai fost un popor care a răsturnat un dictator în decembrie 1989. Cu prețul sângelui — da. Imperfect — da. Confiscat ulterior — da. Dar a existat un moment în care ceva în tine a spus nu mai merge.
Unde e momentul ăla acum?
Combustibilul la 10 lei nu l-a produs. Facturile duble nu l-au produs. Copiii care adorm nemâncați nu l-au produs. Miliardele furate nu l-au produs. Spitalele fără medici nu l-au produs. Școlile fără profesori nu l-au produs.
Ce ar trebui să se întâmple?
Întrebare retorică. Pentru că răspunsul e înfricoșător: nimic nu mai produce nimic. Pragul a fost mutat atât de mult, atât de gradual, cu atâta pricepere, încât nu mai există prag. Nu mai există linie roșie. Nu mai există punct de ruptură.
Există doar adaptare. Și adaptarea la umilință se cheamă înfrângere.
PATRIOTISM? ÎNGROPAT LA MARGINEA DRUMULUI.
Patriotismul românesc a murit și a fost înlocuit cu un costum de carnaval. Apare la meciuri, la 1 Decembrie, pe Facebook. Moare în rest.
Cum să iubești o țară care te tratează ca pe o sursă de venit și nu ca pe un cetățean? Cum să te mândrești cu un steag sub care copiii adorm nemâncați și politicienii își cumpără vile? Cum să cânți imnul alături de cei care au golit tezaurul cu versurile pe buze?
Patriotismul adevărat nu e să iubești statul. Pentru că România de azi nu merită.
Nu pentru că pământul ei e urât — e superb. Nu pentru că oamenii ei sunt proști — individual sunt remarcabili. Ci pentru că sistemul pe care l-au lăsat să crească peste ei i-a adus în punctul în care întrebarea legitimă a fiecărui om cu minte și coloană vertebrală e:
De ce să rămân?
Și patru milioane au răspuns deja. Au plecat. Nu din lașitate. Din calcul elementar de demnitate umană. Pentru că au decis că merită să trăiască, nu să supraviețuiască. Că merită un sistem medical care să-i trateze, nu să-i tolereze pe coridor. Că merită să știe că munca lor construiește ceva, nu că ea finanțează al treilea SUV al unui ales al poporului.
Statul i-a lăsat să plece. Că trimit bani acasă. Că sunt mai comod de exportat decât de respectat.
EPILOG FĂRĂ MENAJAMENTE
Nu am soluție frumoasă.
Am doar adevărul gol, fără anestezic:
România de azi e o țară condusă de o clasă parazitară care a transformat statul în instrument personal de îmbogățire, locuită de un popor care a ales — conștient sau nu, dar a ales — să accepte. Un popor care se urăște pe orizontală cu o energie pe care refuză s-o direcționeze vertical. Care înjură doctorul și profesorul și iartă hoțul. Care votează același circ cu actori schimbați și se miră că spectacolul e același.
Fiecare zi de tăcere e o zi câștigată de ei.
Fiecare „ce pot face eu” e un cec în alb semnat pentru jaf.
Fiecare „toți sunt la fel” e piatra de pe mormântul civic al acestui neam.
Copiii care adorm nemâncați în seara asta n-au ales asta.
Tu ai ales pentru ei.
Prin tăcere. Prin resemnare. Prin genunchii pe care i-ai oferit înainte să ți se ceară să te așezi.
Dacă te-a durut să citești asta — bine. Înseamnă că mai ești viu.
Dacă nu te-a durut — e prea târziu pentru tine.
Dar nu pentru copiii care adorm cu stomacul gol în seara asta.
Ei n-au ales nimic.
Noi am ales în locul lor.
Și alegerea noastră se numește tăcere.
Mai multe știri
Diplomație economică în Teleorman: India își întinde punți de colaborare
„Curățenia de primăvară”: între responsabilitate civică și nevoia unui oraș mai curat
Alexandria pune frâu jocurilor de noroc! Păcănele au putea dispărea din centrul orașului