Poate că școala românească nu mai are nevoie de încă o reformă. Poate are nevoie să-și amintească ce înseamnă educația.
A fost o vreme în care, atunci când profesorul intra în clasă, 30 sau 40 de elevi se ridicau în picioare.
Nu pentru că erau terorizați.
Nu pentru că profesorul era stăpânul lor.
Ci pentru că înțelegeau un lucru simplu: în acel moment, în acea încăpere, omul din fața lor venise să-i învețe ceva.
Astăzi, profesorul poate intra în clasă și să fie întâmpinat de telefoane, conversații, râsete și capete lăsate pe bancă.
„Noaptea a fost grea.”
Iar capul este acum precum noaptea.
Profesorul începe lecția.
Unul vorbește.
Altul butonează.
Altul întârzie.
Altul nu are caiet.
Altul nu are chef.
Iar profesorului i se cere să găsească metoda prin care să-i convingă pe toți.
Să fie empatic.
Să fie modern.
Să fie atractiv.
Să fie tolerant.
Să nu ridice vocea.
Să nu lezeze.
Să respecte drepturile elevului.
Să documenteze.
Să explice.
Să justifice.
Și, printre toate acestea, să mai și predea.
Când autoritatea a devenit suspectă
Am ajuns să confundăm autoritatea cu abuzul.
Un profesor care cere liniște nu este abuziv.
Un profesor care cere respect nu este abuziv.
Un profesor care observă telefonul din mâna elevului nu este abuziv.
Un profesor care sancționează o abatere, în limitele regulamentului, nu este abuziv.
Un profesor care pune o notă mică atunci când elevul nu a învățat nu este abuziv.
Dar în școala de astăzi, fiecare dintre aceste gesturi poate deveni începutul unei explicații.
De ce i-ați spus?
De ce l-ați ascultat?
De ce i-ați dat nota aceasta?
De ce l-ați mutat în bancă?
De ce i-ați cerut telefonul?
De ce i-ați făcut observație?
Și uneori, de ce nu i-ați acordat o notă mai mare?
Profesorul ajunge să predea cu catalogul într-o mână și cu teama de reclamații în cealaltă.
Părintele care și-a uitat propria școală
Aici apare una dintre marile ironii ale prezentului.
Părinții de astăzi au fost, la rândul lor, elevi.
Mulți au fost educați de aceiași profesori.
Au avut teme.
Au primit note.
Au fost ascultați.
Au fost certați când nu învățau.
Și, uneori, au mers acasă cu nota mică fără să le treacă prin cap să-și întrebe părinții dacă profesorul a avut dreptate.
Întrebarea era:
„De ce n-ai învățat?”
Astăzi, prea des, întrebarea devine:
„De ce i-ați dat nota asta?”
Și începe sesizarea.
Profesorul trebuie să explice.
Școala trebuie să răspundă.
Inspectoratul poate fi sesizat.
Copilul este apărat.
Uneori chiar și atunci când nu are dreptate.
Iar astfel, fără să ne dăm seama, îi transmitem copilului cea mai proastă lecție posibilă: nu trebuie să-ți asumi greșeala dacă găsești un adult care să dea vina în locul tău.
Drepturi fără responsabilități
Nu este nimic greșit în faptul că elevii au drepturi.
Au.
Trebuie să le aibă.
Problema începe atunci când drepturile sunt prezentate fără responsabilitățile care le însoțesc.
Dreptul la respect presupune să-i respecți pe ceilalți.
Dreptul la un mediu sigur presupune să nu-i agresezi pe ceilalți.
Dreptul la educație presupune și obligația de a participa la ea.
Dreptul de a fi ascultat nu înseamnă dreptul de a ignora.
Dreptul de a contesta o decizie nu înseamnă că orice decizie trebuie negociată până când devine convenabilă.
Școala nu este un restaurant în care clientul are întotdeauna dreptate.
Profesorul nu este chelner.
Elevul nu este client.
Și bullyingul?
Bullyingul nu a fost inventat ieri.
Copiii s-au tachinat, s-au ironizat, s-au poreclit și s-au provocat dintotdeauna.
Unele situații au fost crude și nu trebuie romantizate.
Dar există și o diferență între a combate bullyingul și a crește copii incapabili să suporte orice conflict, orice critică, orice frustrare sau orice cuvânt care nu le place.
Generațiile vechi au fost obligate să se descurce singure în multe dintre aceste situații.
Astăzi, uneori, adulții intervin înainte ca un copil să aibă măcar șansa de a învăța să rezolve singur un conflict.
Îi protejăm de orice disconfort.
Apoi îi trimitem în lumea reală și ne mirăm că nu știu să facă față ei.
Am confundat protecția cu educația.
„Noi eram 40 în clasă!”
Da.
Și când profesorul intra pe ușă, clasa se ridica.
Nu numărul de elevi făcea școala bună.
Existau reguli.
Existau consecințe.
Existau așteptări.
Existau părinți care, în multe cazuri, susțineau autoritatea profesorului.
Astăzi poți avea 25 de elevi și haos.
Pentru că disciplina nu se naște din numărul de bănci, ci din cultura clasei.
Profesorul dă titularizarea. Elevul nu mai dă nici bună ziua
Profesorul dă examene.
Titularizare.
Grade didactice.
Inspecții.
Formări.
Planificări.
Documente.
Evaluări.
I se cere permanent să demonstreze că este competent.
În schimb, elevului i se explică permanent ce drepturi are.
Undeva pe drum, am uitat să-i explicăm și ce obligații are.
Profesorul trebuie să fie evaluat.
Elevul trebuie protejat.
Profesorul trebuie să respecte reguli.
Elevului trebuie să i se explice regulile.
Profesorul are responsabilități.
Elevul are drepturi.
Iar responsabilitatea se plimbă între familie, elev și școală până când nu mai aparține nimănui.
Am vrut copii protejați. Am crescut copii supraprotejați
Poate că acesta este unul dintre paradoxurile cele mai mari ale educației moderne.
Vrem copii independenți, dar facem tot posibilul să nu se descurce singuri.
Vrem copii puternici, dar îi ferim de orice frustrare.
Vrem copii responsabili, dar găsim mereu un adult care să le rezolve problemele.
Vrem copii maturi, dar îi tratăm permanent ca pe niște ființe incapabile să suporte consecințele propriilor alegeri.
Și aici ajungem la imaginea care spune poate cel mai bine totul.
Dimineața, în fața școlii, părinții își aduc copiii cu mașina.
Nu de la kilometri distanță.
Uneori de la câteva sute de metri.
După ore, aceleași mașini formează cozi la poarta școlii.
Părinții așteaptă.
Copilul iese.
Urcă.
Este dus acasă.
Câteva sute de metri.
Pentru că poate plouă.
Poate bate vântul.
Poate e frig.
Poate se întâmplă ceva pe drum.
Și astfel, în timp ce școala încearcă să-i învețe autonomie, familia îi transmite alt mesaj:
„Nu te descurca singur. Te ducem noi. Te aducem noi. Te apărăm noi. Te justificăm noi.”
Iar mâine, când acel copil va deveni adult, lumea nu va avea răbdarea unui părinte.
Nu va exista un grup de WhatsApp.
Nu va exista o sesizare.
Nu va exista un părinte care să vină la șef.
Nu va exista cineva care să-i explice angajatorului că odrasla lui a avut o noapte grea.
Va exista doar viața.
Și viața nu pune calificative în catalog.
Poate că înainte să mai reformăm școala ar trebui să reformăm ceva mult mai dificil: felul în care îi creștem pe cei care intră în ea.
Pentru că profesorul nu trebuie să fie stăpânul copilului.
Dar nici copilul nu poate deveni stăpânul școlii.
Profesorul era profesor. Elevul era elev. Școala era școală.
Iar între drepturi și responsabilități trebuie să existe din nou un lucru pe care l-am pierdut pe drum:
respectul.