179 de drame în 5 luni. Încă mai tăcem?

În primele 5 luni ale anului 2025, în județul Teleorman, au fost înregistrate 179 de fapte de violență domestică. Asta înseamnă, statistic, mai mult de un caz în fiecare zi. Asta înseamnă, uman, 179 de femei, copii, mame sau bătrâni agresați în propria casă, de către propriul călău.

Violența domestică nu este o știre de umplutură. Nu este o statistică rece. Este o rană vie, care sângerează în fiecare zi în satele și orașele noastre. Este o palmă pe obrazul unei societăți care încă mai închide ochii. Care mai spune „lasă că se împacă ei”. Care întreabă „dar ce-a făcut femeia de a luat bătaie?”.

În 2025, într-o țară europeană, încă se moare în bătaie în propria sufragerie. Încă sunt copii care cresc în teroare, cu urletele și pumnii ca fundal sonor. Încă sunt femei care dorm cu cheia în buzunar și cu inima strânsă, de teamă că „azi poate e mai rău ca ieri”.

Poliția face ce poate. Din datele oficiale, în doar 5 luni, au fost emise 73 de ordine de protecție provizorii, față de 52 în aceeași perioadă din 2024. Semn că fenomenul se vede, dar și că pericolul crește. 13 dintre aceste ordine au fost confirmate de instanțe, iar în 21 de cazuri, agresorii le-au încălcat. Adică, după ce li s-a spus explicit „nu ai voie să te apropii”, au ales să ignore. Pentru că pot. Pentru că nu se tem. Pentru că legea, uneori, vine prea târziu.

În rural, dezastrul e și mai mare. 107 din cele 179 de infracțiuni s-au petrecut la sate, unde rușinea „ce-o să zică lumea” e mai grea decât durerea. Acolo unde victima tace, iar comunitatea ridică din umeri. Acolo unde bărbatul „e stăpân în casă”, iar femeia, dacă îndrăznește să ceară ajutor, e judecată de toate mătușile și vecinii din sat.

E adevărat, față de anul trecut, numărul faptelor penale a scăzut cu 23%. Dar ce ne spune, de fapt, această scădere? Că e mai bine? Sau că e mai multă teamă, mai multă tăcere, mai puțină încredere? Că victimele nu mai reclamă, pentru că știu că agresorul se întoarce? Pentru că, în prea multe cazuri, protecția durează 5 zile, dar frica durează o viață.

Și chiar dacă unii poartă brățară electronică, e suficient? În doar 4 cazuri din 179, agresorul a fost obligat să poarte un dispozitiv de supraveghere. Restul? Libera circulație. Liber la amenințări. Liber la recidivă.

Violența domestică e un act de tortură repetat zilnic, cu voie tacită a societății. Este eșecul sistemului juridic, eșecul educațional, eșecul moral al unei comunități care a uitat să protejeze ce are mai valoros: omul.

Să nu ne mai amăgim. 179 de cazuri nu sunt doar cifre. Sunt strigăte mute, lacrimi înghițite și o normalitate bolnavă care trebuie să înceteze. Violența nu are scuze. Nu are justificări. Nu este „o ceartă în familie”. Este o crimă în desfășurare.

Până când mai stăm și numărăm victime? Până când agresorii vor fi tratați cu îngăduință? Până când o să așteptăm să moară cineva ca să luăm în serios primul pumn?

Nu, nu e suficient ce facem. Da, e nevoie de mai mult. De legi mai dure. De polițiști instruiți. De asistență psihologică. De adăposturi reale. De educație în școli. Dar mai ales, e nevoie de o voce care să spună clar:

GATA. AJUNGE. Nicio formă de violență nu e acceptabilă. NICIODATĂ.