cei șapte ani de acasă

Ghid de bădărănie – Pentru unii, cei șapte ani de acasă sunt opționali

Românul se mândrește cu cei șapte ani de acasă. Până mai ieri credeam cu ardoare că fac parte dintr-o generație care după ce a învățat să spună „mama” și „tata” a făcut ochii mari și a zis „sărut-mâna”.

Așa ne învăța mama, bunica, tata și toți ai casei: „nu îl respecți numai pe celălalt, te respecți pe tine”!

Mă întâlnesc zilele trecute cu o amică foc și pară de furie și revoltă. O salut și mă întreabă fără prea multe introduceri: „sunt eu de vină că cer prea mult sau lumea s-a întors cu susul în jos?” Și începe să îmi istorisească fără să mai apuc să-i pun vreo întrebare.

„Îmi iau copilul în fiecare zi de la școală. Mă uit în stânga și în dreapta la fiecare pas pe care îl fac și salut de la intrare și până în clasă atât femeia care păzește la poartă, cadrele didactice, femeia de serviciu, părinții care fac același lucru ca și mine în fiecare zi, ba chiar deschid ușa și toată numai un zâmbet spun „bună ziua, copii!”

cei șapte ani de acasă

Multora le lipsesc cei șapte ani de acasă

Mirat, dar cu zâmbetul pe buze îmi întreb prietena ce i se pare a fi rău în asta. Mai că îi văd fumul ieșindu-i din nări în momentul în care se întoarce spre mine și îmi explică: „Eu sunt răul în asta! Am fost crescută să îi salut pe toți cei cu care mă întâlnesc fără discriminare! Ei bine, în fiecare zi mă întâlnesc cu acest tătic, cu acest domn care își culege odrasla la aceeași oră ca și mine. Ne intersectăm în curtea școlii, pe coridoare, sub tocul ușii, în sala de clasă. Niciodată nu schițează nici cel mai mic gest de salut. Zi după zi, săptămână după săptămână, luni, ani!

La început mi-am zis îngăduitoare: Nu ne cunoaștem, de ce ar saluta omul o persoană necunoscută? Apoi l-am mai scuzat de câteva ori, că poate a avut ca fiecare o zi mai grea! Dar istoria se repetă mereu, în același mod!”

Nu femeia salută prima

cei șapte ani de acasă

Plină de agitație, amica mea începe să își blesteme firea sociabilă și educația: „Crede-ma, dintr-un reflex pe care nici eu nu îl înțeleg, am fost atât de nătângă încât am ajuns să fiu eu cea care spune „bună ziua”! Știu, o să mă cerți și o să-mi spui că am greșit. Că o femeie nu salută niciodată prima un bărbat! Dar nu mă pot comporta ca un animal, să îi șterg mâneca unui om atunci când intru într-o încăpere, iar el iese, ne uităm unul la altul fără să schițăm nici cel mai mic gest de salut. Și m-a luat gura pe dinainte.

Vrei să iți spun ce a urmat? Tăcere! Da, asta a urmat! Individul nu a catadicsit nici măcar să răspundă! Și am continuat să ne intersectăm la fel ca înainte!”

Pentru unii, bunele maniere sunt opționale

Un pic amuzat, un pic trist, am încercat să îi explic amicei mele că a greșit. Da, a greșit sperând că o să scoată omul dintr-un specimen străin de bunele maniere, străin de bunul simt, lipsit de educație și din nefericire prea plin de propria persoană. Ca el sunt însă mulți. Prea mulți. Bărbați care așteaptă să li se gâdile orgoliu, să fie salutați ei primii, poate să li se facă și o plecăciune. Îți fixează privirea de departe! Uneori se prefac fără jenă că nu te văd sau că nu îți aud salutul. Asta le dă impresia de superioritate.

Bărbatul salută primul

Stimați bădărani, pardon, bărbați, școala vieții începe fie că vă convine, fie că nu, cu acei șapte ani de acasă, cu acel „sărut-mâna” despre care ați auzit de la părinți că deschide orice ușa și că vă aduce propria cinste!

Iar regula de aur pe care unii nu o știți, iar altora vă place să o ignorați sună în felul următor: atunci când o femeie se întâlnește cu un bărbat, bărbatul este cel care salută întotdeauna primul!




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *